Enoriaşii Bisericii „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului” din oraşul Orhei, au desfăşurat miercuri 30 iunie 2010, o acţiune de curăţire a Cimitirul Ostaşilor Români din satul Tabăra, raionul Orhei. Cimitirul, aflat într-o stare părăginită, păstrează până astăzi amintiri tragice din viaţa poporului român, care de veacuri şi-a căutat unitatea jertfindu-şi eroii pe toate câmpurile sale… doar al sale...

Acţiunea a fost urmată de o slujbă de pomenire a celor căzuţi, săvârşită de către Preacucernicul preot Sergiu Aga, consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei şi paroh al Bisericii „Sfântul Vasile de la Poiana Mărului” din oraşul Orhei.

Despre acest cimitir aflăm mai multe din articolul „Catastiful morţilor români de la Mănăstirea Tabăra”, scris de Simona Lazăr şi Tudor Cireş în 2007:

„Bănuite de colaborare cu „fasciştii români”, măicuţele dintr-o mănăstire basarabeană au ascuns, timp de 50 de ani, lista ostaşilor români căzuţi pe frontul din Basarabia.

Tabăra. O mănăstire la care ajungi pe un drum prăfuit, şerpuind tot un deal şi-o vale, ţinând, oarecum, vechea linie a frontului despre care ştiu până şi ţâncii din sat. Înainte de război, la Tabăra, mănăstirea avea 100 de case; maicile trăiau „de sine”, fiecare cu gospodăria proprie, aducând laudă lui Dumnezeu în biserica mare a Sfintei Treimi, zidită în 1828. În 1960, mănăstirea a fost închisă de autorităţile sovietice şi multe surori au fost nevoite să fugă din Tabăra. Sub ochii celor care au rămas, biserica a fost transformată în club sătesc, unde rulau filme cu stahanovişti harnici şi cu nemţi prizonieri ai Armatei Roşii. „Binevoitorii poporului”, scrie cercetătorul şi jurnalistul basarabean Dinu Rusu în studiul intitulat „Calvarul mănăstirilor din Basarabia”, „au tăbărât ca nişte tâlhari în mănăstire, unde era prezentă doar o maică, fiindcă restul lucrau pământul. Au smuls icoanele, au luat cărţile bisericeşti şi cică le-au dus la un muzeu. Dar… a fost o minciună sfruntată: ateiştii au făcut un rug pe unul din cele mai mari dealuri ale satului. Apoi, în lăcaşul Domnului, timp de aproape 30 de ani, s-a ţopăit şi s-a vorbit împotriva Celui-de-Sus. Maicile bătrâne de la Tabăra spun că au suferit foarte mult şi au suportat cu greu faptul că mănăstirea a fost transformată într-un loc al dezmăţului ateist”. O vreme, hărnicia călugăriţelor de la Tabăra a fost exploatată de comunişti. Un timp, o făbricuţă de ţesut covoare le-a făcut renumite în fosta R.S.S. Moldovenească. În 1989, când maica stareţă, Antonina, a dat adunarea, prea puţine au mai putut să răspundă la apel.

EROI ROMĂNI. O poveste interesantă este legată de lista militarilor din Armata Română înmormantaţi în satul Tabăra. Această listă a fost păstrată timp de 50 de ani de către măicuţe, cu sfinţenie şi în mare secret. Profesoara Raisa Bârnaz de la Şcoala Generală din Tabăra ne-a încredinţat că nu e vorba de nicio legendă: „Lista sau catastiful ista, sau, cum să-i spun?... al eroilor români înmormântaţi în cimitirul de la Tabăra este adevărată. Fiind linia frontului aicea, pe Dealul Culii, când cădeau, erau aduşi la mănăstire să li se facă prohodul. Toţi au fost înmormântaţi creştineşte. Chiar dacă se găseau numai părţi din trupul lor, se reconstituia identitatea din acte şi se înmormântau cum se cuvine unui creştin. Cei cunoscuţi au fost trecuţi într-o listă păstrată aici, la mănăstire, de către maici. Vreau să vă spun «un moment» (ceva – n.r.): o verişoară de-a mea care trăieşte în apropierea mănăstirii mi-a povestit că la mama ei locuia un băiat din Armata Română; pe atunci, ea era tinerică şi frumuşică şi lui îi plăcea de dânsa. Când, într-o zi, se aduce o căruţă de morţi de pe linia frontului şi, ce credeţi? Îl vede pe băiatul ăla mort… Aşa a mai plâns!… Că era cuminte şi frumos…”. Lista s-a păstrat la mănăstire şi cuprinde numai nume de ostaşi români căzuţi în retragerea din 1944. „Măicuţele au ascuns lista după ce s-a închis mănăstirea, în 1960, pentru că se zicea despre eroii aceia că sunt fascişti…” Majoritatea militarilor români au fost înmormântaţi pe deal. Cei cu grad superior, separat, ceilalţi, în gropi comune. „Cimitirul”, continuă Raisa Bârnaz, „eu ţin minte, când eram mică, mai avea rămăşiţe de cruci. Cruci din lemn. Prin 1968 acolo au fost date locuri de casă. Şi-au făcut casă în apropierea cimitirului Grişa Iurcu, Ion Bozu… pe urmă, s-au extins grădinile, intrând chiar pe terenul cimitirului, dar pe cimitir ca atare nimeni nu şi-a făcut casă, deşi comuniştii au dat şi cimitirul la oameni, ca loc de casă.” Acum, crucile puse din nou în cimitir au doar un caracter simbolic, pentru că nu mai corespunde locul mormintelor. În lista întocmită de călugăriţe sunt trecuţi peste 70 de morţi de prin localităţile apropiate. Cei din România, în general, nu sunt cunoscuţi şi zac în gropile comune.”